Viaţa mea de lesbiană în Moldova

R.
,
Chişinău

Am scris acest articol pentru cei care se simt singuri şi unici în mulţimea de moldoveni heterosexuali şi tradiţionali.

Din prima menţionez, cred cu desăvârşire că aşa m-am născut şi că sexualitatea mea e la fel de naturală ca oricare instinct dobândit de la natură. Contrar anumitor prejudecăţi, nu am fost niciodată abuzată, molestată sexual sau dezamăgită de vreun anume bărbat. Am avut o copilărie normală, într-o familie tradiţională moldovenească.

Pe parcursul claselor primare îmi petreceam verile la bunica în sat, ironic printre primele surse pe care la citisem despre homosexualitate au fost cărţuliile aduse de iehovişti. Le lăsau bunicii la poartă, neştiind, săracii, că din cauza războaielor ea rămăsese într-o stare de semialfabetism. Erau cărţi scrise în SUA dar traduse în română, le citeam cu mare interes şi instinctiv ştiam că sunt ridicole şi că distorsionau adevărul. Ele mi-au servit drept impuls în găsirea informaţiilor veridice despre acest subiect şi nu numai.

Au urmat ani în care am citit reviste, ziare, cărţi de literatură dar şi cărţi religioase căutând şi analizând fiecare pasaj cu referinţă la sexualitate. La şcoală, subiectul acesta era tabu, deşi în clasă a noua ni s-a oferit de către psiholoagă liceului o întreagă zi dedicată educaţiei sexuale. Nici nu-mi mai amintesc ce teme au fost abordate, ţin minte doar atitudinea homofobă a psiholoagei, catalogând homosexualii drept bolnavi psihic.

Apoi în anii de liceu era prevăzută introducerea disciplinii ”Deprinderi de viaţă”, ba chiar primisem manualele în cauză. M-am bucurat mult că vom avea ocazia să discutăm deschis, cu atît mai mult că în manuale subiectul era tratat fără inhibiţii sau stereotipuri. Spre regret, peste câteva zile am fost nevoiţi să returnăm manualele, disciplina fiind anulată, dar vestea nu mă întristase extrem de mult, imaginându-mi că psiholoaga homofobă ar putea iarăşi să ne fie profă. Întotdeauna mă simţeam diferită de alţii, nu ştiam exact de ce anume, încercam doar să rămân open-minded. Fanatismul religios îmi crea frică, deşi nu conştientizam la moment că sunt lesbiană. Iubeam să întru în polemici cu preoţi, colegi de şcoală, comunişti înrăiţi. Un anume incident în clasa a opta mi se întipărise în minte. În pauză discutam despre drepturile homosexualilor şi printre mulţimea de afirmaţii homofobe eu am susţinut că homosexualii ar trebui să aibă drepturi egale, inclusiv dreptul la căsătorie şi adopţie. Atunci un băiat m-a întrebat de faţă la toată clasă pe un ton ameninţător ”Nu cumva eşti şi tu ca ei?”. Presupunerea că eu sunt lesbiană îmi trezise reacţii neaşteptate, m-a făcut să mă simt demascată. Micile mele obsesii de-a lungul anilor pentru colege, profesoare, femeile de la TV începeau să prindă sens. A urmat o perioadă de acomodare lentă la ideea că aş putea fi lesbiană.

Pentru a nu fi pusă în situaţia de a-mi nega din nou sexualitatea, evitam să-mi exprim opiniile faţă de alţii pe acest subiect. Firea asertivă mi-a fost prematur asfixiată, am învăţat de la o vârstă fragedă să-mi păstrez părerile pentru mine, să nu mi le fac publice, de altfel riscam să fiu privită cu suspiciune. E greu să păstrezi o minte lucidă când ştii că orice acţiune îţi poate trăda adevărată natură, ieşirea din turmă fiind descurajată, ba chiar aspru penalizată. Frica de a fi ostracizată a învins asupra raţiunii, am renunţat să întru în polemici. O voce îmi tot răsuna în cap: ”Taci! Nu spune niciun cuvânt, zâmbeşte ca o tembelă, dă din cap în semn afirmativ şi treci mai departe!”.

Apoi m-am îndrăgostit pentru prima oară. A fost indubitabil un sentiment frumos. L-am perceput ca pe ceva absolut natural, fiecare fibră a corpului meu confirmându-mi că ceea ce simţeam era exact ce trebuia să fie. Dar presiunea din exterior de a fi ”normală” şi-a făcut simţită prezenţa. Starea de extaz a fost mereu amestecată cu un soi de anxietate, anxietate ce nu m-a părăsit nici astăzi. Lumea mi se divizase în două jumătăţi incompatibile - în apartamentul ei şi restul lumii ostil nouă. Apropo, argumentul concetăţenilor care se cred emancipaţi şi empatici, precum că homosexualii pot să facă ce vor în apartamentul lor, dar nu în public, este ridicol şi iresponsabil, pentru că un astfel de comportament ar crea doar probleme de ordin psihologic. Orice individ sănătos, supus unei dedublări zilnice, ar avea de suferit, capacitatea acestuia de a funcţiona normal îi va fi afectată, iar consecinţe ca depresia sau anxietatea nu se vor lăsa mult aşteptate, lucru care este în detrimentul întregii societăţi. Au urmat 6 luni de priviri lungi, pauze apăsătoare, sex ocazional. A fost o relaţie sortită eşecului, fapt de care ambele eram conştiente din prima clipă, dar nu îndrăzneam să-l spunem cu voce tare. Scurtele momente în care visam la fericirea noastră erau întrerupte brutal de sentimentul fatalităţii. Eram trezită la realitatea că eu nu eram pregătită să înfrunt consecinţele unei vieţi deschise, iar ea era căsătorită. Relaţia nu a avut un sfârşit dramatic, ci mai degrabă unul firesc: o ultimă discuţie, un ultim adio.

Eram în ultimul an de liceu şi convinsă că în Moldova un cuplu de acelaşi sex nu are nicio şansă la o viaţă fericită. Mi-am propus să mă apuc serios de carte şi nutream gândul la o eventuală evadare spre occident. Niciodată nu am avut mulţi prieteni, dar acea perioadă a fost în particular foarte singuratică. Mă izolasem benevol de restul lumii, refuzam să ies din casă. În internet am găsit un refugiu, acolo am întâlnit oameni exact ca mine, oameni care mă înţelegeau şi cu care puteam discuta deschis pe orice temă. Am făcut cunoştinţă cu persoane din vest, de peste ocean şi chiar am învăţat două limbi străine la perfecţie. În internet am primit susţinerea morală de care aveam atîta nevoie şi puterea de a merge mai departe.

După ce am dat BAC-ul pe nota 10, am aplicat la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie ”Nicolae Testemiţanu”, crezând că mă voi afla într-un cerc de adulţi intelectuali şi corect informaţi. Absolut greşit! Exact în acea instituţie de învăţămînt superior ignoranţa ajunge culmi ameţitoare. Acolo am fost martor la cele mai homofobe afirmaţii auzite în viaţa mea, atît din partea colegilor cât şi din partea profesorilor. Şi acum îmi amintesc de cuvintele domnului Vitalie Ojovanu, profesor al Catedrei de Filosofie şi Bioetică, precum că el este capabil să detecteze cu precizie absolută orientarea sexuală a studenţilor după caligrafia lor. La întrebarea mea, dacă a avut vreodată studenţi homosexuali, el a evitat să-mi dea un răspuns concret. Şi totuşi, cred că se înşela amarnic pentru că, mă gândesc eu, nu şi-ar fi permis să îndruge prostii ca ”homosexualitatea este o boală”, ”masonii sunt în spatele grupurilor pro-homosexuale”, ”scoaterea homosexualităţii din lista bolilor mentale este doar un joc politic” etc, ştiind că are o studentă homosexuală chiar în faţa lui, cu o oră înainte dând chiar o lucrare în scris. Eram consternată, perplexă: iată un profesor universitar, aparent respectabil, îţi spune exact în faţă că eşti bolnavă. Eu, studenta şi eleva de nota 10, fiica exemplară, care n-a creat niciodată probleme, eram acum un pericol public, o tumoare malignă care trebuia extirpată de dragul societăţii ”sănătoase” moldoveneşti. Sau, îmi amintesc de adunările şefilor de grupă, unde prodecanul universităţii ne îndemna să mergem la lecturile homofobe ale pseudo-doctorului Paul Cameron din SUA. Sau, venind vorba la ora de genetică umană despre erori genetice în dezvoltarea sexuală a individului, tema homosexualităţii a apărut şi ea în treacăt, stârnind de la colegii mei de grupă reacţii ca ”eu i-aş împuşca pe toţi”, ”ei sunt nişte nenormali şi chicoteli”. Profa, neluînd niciun fel de poziţie la astfel de reacţii, am întrebat-o dacă crede că persoanele homosexuale sunt, din punct de vedere intelectual, nesănătoase. Răspunsul ei m-a dat peste cap. Mi-a spus că nu ştie, pentru că nu a intrat niciodată în contact cu vreo persoană homosexuală. Şi acum mă mustră conştiinţa că nu i-am spus că eu sunt aşa, eu fiind cea mai bună studentă la ora ei din grupă! Din fericire pentru mine primul an la această universitate a fost şi ultimul.

Regret că m-am născut în Moldova, regret că am fost bombardată timp de 20 de ani cu informaţii exclusiv heterosexuale, unde homosexualitatea e o boală, dar şi mai mult regret neputinţa care mi-a fost implantată în creier şi doza de ruşine care mi s-a asociat automat ca un reflex pavlovian cu orientarea mea sexuală. Însă ţin să menţionez, niciodată nu mi-am perceput propria homosexualitate ca pe ceva bolnav, urât sau murdar, ci mai degrabă incompatibilitatea dintre mine şi societatea moldovenească a fost motivul conflictelor interioare. Nu aş renunţa la femei pentru nimic în lume, cu atît mai puţin pentru bărbaţi. Dacă aş putea alege să fiu heterosexuală nu aş face alegerea aceasta, fiindcă chiar nu înţeleg de ce ar trebui să renunţ la ceva ce iubesc doar pentru că cineva nu e de acord. Nu încalc drepturile nimănui, doar iubesc. Ba chiar sunt ferm convinsă că homosexualitatea mă face o persoană mai bună din punct de vedere etic şi moral. Ca persoană homosexuală duc o viaţă mai conştientă, sunt mai susceptibila la problemele celorlalţi şi nu judec alte persoane doar pentru că sunt diferite de mine.

În prezent, trăiesc la mii de kilometri distanţă de Moldova şi mă simt în siguranţă. Ştiu că drepturile mele sunt într-adevăr respectate, simt pentru prima oară că viaţa mea poate fi fericită şi împlinită, şi că pot avea familia pe care mi-o doresc. Sunt fericită, deoarece nu-mi mai sunt atribuite rolurile de victimă, bolnavă sau infractoare. Aici sunt pur şi simplu un om normal. Dar gânduri despre Moldova mă mai macină uneori şi tot ce simt sunt păreri de rău. Îmi pare rău pentru copiii homosexuali şi heterosexuali din Republica Moldova. Îmi pare rău că vor avea de înfruntat o mulţime de prejudecăţi din partea familiei şi că vor creşte într-o societate de discriminaţi ce se discriminează reciproc, formând un cerc vicios alimentat de ură şi frustrare. Dar cum se zice, cu o nouă generaţie vine şi o nouă speranţă.

Relatează istoria ta

Am prieteni homosexuali şi mi se face greaţă când aud pe cei care răspândesc mesaje de ură...

Ofiţer de presă, Amnesty International Moldova

Abonează-te

Abonează-te la Egali newsletter feed

Poţi face o donaţie financiară. Aceasta va acoperi cheltuielile de mentenanţă a site-ului.Donaţie

  • Prietena unui baiat crescut în familie homosexuală

    Veronica

    Chişinău

    Se întîmpla să fie o seară rece de ianuarie iar noi doi am ieșit să facem o plimbare pe aleile întunecate din oraș.