Dumnezeu este iubirea

Julia
,
Chişinău

Când eram încă foarte micuță îmi plăcea să îmbrac hainele tatălui și, necătând la faptul ele-mi erau foarte mari, mă simțeam în ele foarte firesc și comfortabil. Îmi amintesc, de asemenea, cum, cu greu ajungând până la oglindă, eu îmi ungeam fața cu spumă și o luam cu lama de ras a tatălui, imaginându-mi astfel că mă rad. Nu înțelegeam aceste sentimente, pur și simplu, îmi plăcea această stare, căci astfel mă simțeam puternică.

Până în clasa a cincea am mers la școală în uniformă, însă cum au anulat această obligațiune, am putut să îmbrac pantalonii și cămășile mai comode pentru mine. Chiar și încălțămintea mea era masculină. Îi sunt recunoscătoare și acum mamei că-mi procura acea îmbrăcăminte pe care eu mi-o doream. Nu cred că dânsa mă înțelegea, pur și simplu îmi cumpăra ceea ce o rugam eu.

Astfel eu mă maturizam. Și iată că odată, pe când eram în clasa a șasea, m-am și îndrăgostit. Am văzut în fereastra de la școală o domnișoară frumoasă cu părul de culoare deschisă și cu pistrui și m-a dat în călduri – atunci am înțeles că ceva nu e în regulă cu mine. Mai apoi, un timp îndelungat, zi după zi, eu tot am așteptat-o la acea fereastră, sperând că va apare iarăși. Peste trei ani dânsa a devenit profesoara mea, căci, după câte am înțeles, când am văzut-o prima oară, ea tocmai venise la noi la școală la convorbire. Iar peste șaptesprezece ani am avut cu ea o idilă.

Atâta timp cât am fost adolescentă, prieteneam doar cu băieții, căci și eu, la o adică, eram ca un băiat, ceea ce nu treceau cu atenția profesorii. Deseori am fost chemată în birou la director, unde auzeam multe observații neplăcute referitor la exteriorul meu. Permanent mi se spunea că sunt fată și urmează să arăt așa precum arată fetele, iar unul din exemplele care mi se puneau în față era: „Uite, ai vrea să vezi la școală pe vreun băiat în rochie sau cu fundițe?”. Și doar profesoara mea îndrăgită le propunea băieților ca exemplu exteriorul meu îngrijit! Asta am aflat-o întâmplător de la prietenul meu.

Mai apoi, mama mea a început a frecventa o adunare religioasă și a mă implica și pe mine în activitatea asta. Mergeam cu ea, deși deloc nu-mi doream asta. Dar n-aveam de ales, nu aveam drept de vot și mama îmi controla deplin propria viață. Mama nu-mi permitea să mă ocup de ceea ce-mi plăcea: eu mergeam la sala de forță să-mi dezvolt mușchii, însă odată, venind acolo, mama a vociferat la mine față de toți și mi-a fost rușine să mai merg acolo. Mie nu mi se permitea să merg la disco sau să aduc prieteni acasă, puteam fi doar în două locuri – la școală ori acasă. Absolut nu aveam cu cine să discut despre sentimentele și problemele mele, eram foarte singuratică și simțeam că nu trebuiesc nimănui. Plus de asta, unul din mai marii adunării religioase i-a făcut observație mamei din cauza vestimentației mele masculine și mama, care anterior singură mi-o cumpăra, a început a-mi interzice s-o port, insistând asupra fustelor și rochiilor. S-a întâmplat odată ca din cauza discuției aprinse dintre noi referitor la haine să mă lovească peste față. M-am resemnat. Uneori se ajungea chiar până la ridicol: mulți din cei care frecventau adunarea erau pe deplin convinși că sunt băiat, unele fete chiar se îndrăgosteau de mine, iar când am început a veni în rochie, toți au fost foarte mirați, iar mie-mi era inimaginabil de rușine!

„Regulamentul” cu privire la vestimentație se referea doar la frecventarea adunării religioase, așa că pe poza comună la absolvirea școlii m-am fotografiat ca și toți colegii mei de clasă – băieți, în sacou și cravată. Așa s-a încheiat copilăria mea.

După școală imediat am început să lucrez, mama a considerat că așa va fi cel mai bine, deși eu voiam să-mi continui studiile. Lucram deci cu mama, aflându-mă sub controlul ei total. Dar anume în această perioadă am făcut cunoștință cu prima mea domnișoară. A fost o dragoste la prima vedere. Ea înțelegea că e îndrăgostită, dar îi era foarte mult frică de asta, de aceea am avut nevoie de foarte mult timp și răbdare ca s-o cuceresc. Mie la fel îmi era frică, mă temeam să vorbesc cuiva despre asta și mă temeam că cineva ar fi putut singur să se priceapă. Dar, în fine, noi am început a ne întâlni și am fost împreună un an întreg. Frica ei a învins sentimentele ce le avea față de mine și într-o bună zi mi-a spus că-și dorește familie și-un copil, dar cu mine ea nu le va avea niciodată, prin urmare noi trebuie să ne despărțim.

Am trecut foarte greu prin această despărțire, dar mai mult nimic nu mă mai ținea aici. Plus de asta, mama mea permanent mă tatona că deja-i timpul să mă căsătoresc, dar eu nici în cel mai groaznic vis nu puteam să-mi imaginez asta.

Dorind să scap de controlul și presiunile mamei  și pentru a o uita pe acea domnișoară, eu am plecat din Moldova, cum credeam atunci, pentru totdeauna.

Eram foarte tânără și am ajuns a fi foarte singuratică într-o țară străină, îmi era inimaginabil de greu pe suflet. Aproape un an n-am mai comunicat cu nimeni, mai apoi am decis să găsesc acolo o adunare religioasă de tipul celei pe care o frecventam cu mama în Moldova. Aflându-mă în respectiva confesiune, eu clar înțelegeam că îndrăgostirile mele de femei sunt ceva foarte greșit și am început a mă lupta cu mine însumi, încercând să dezrădăcinez acest păcat din mine. În aceste condiții am decis să primesc botezul și câțiva ani am trăit în luptă fără succes cu sine însuși. Pe de o parte mă străduiam să mă conving că pot să scap de acest handicap și să devin „normală”, iar, pe de altă parte, locuiam într-o țară europeană unde am întâlnit pentru prima dată persoane ca și mine, care puteau trăi liber și deschis cum aș fi vrut eu însumi. În interiorul meu se ducea o luptă neîntreruptă: erau fetele, de care mă îndrăgosteam și celea care îmi răspundeau cu reciprocitate, eu voiam să fiu cu ele, dar frica de Dumnezeu nu-mi permitea să fac asta. Eu sufeream și-i făceam și pe alții să sufere. Nu știam cum să procedez  corect și deseori le cauzam oamenilor durere sufletească. Însă ei m-au ajutat să privesc la viață cu alți ochi și grație faptului că dânșii au apărut în viața mea, am fost în stare să fac o cotitură serioasă și să devin liberă.

M-am întors în țara mea de baștină cu mulți ani mai târziu cu o singură dorință – să fiu fericită, să trăiesc așa precum vreau EU. Am venit la o tânără de care m-am îndrăgostit și despre care știam că mă iubește. Anume datorită ei am înțeles că Dumnezeu este dragoste, și nu acele reguli și convenționalități pe care le impune religia. M-am eliberat de frică și mi s-a făcut foarte ușor pe suflet. Pentru prima dată am putut să vorbesc foarte sincer despre toate cu mama, să-i explic că m-am întors încoace din cauza acelei femei pe care o iubesc, că vreau să fiu cu dânsa și să-mi creez o familie cu ea. Am plecat din adunare, alegându-mi fericirea și dragostea. Eu cunosc că Dumnezeu îl iubește pe fiecare om și eu Îi simt dragostea în fiecare zi prin acei oameni care-mi sunt alături, eu știu că anume El mi-a trimis-o pe tânăra asta. Ea m-a ajutat să parcurg dificila cale de autoacceptare, ea poate să mă asculte și să mă înțeleagă. Mi-e bine și am liniște în suflet și pentru faptul că mama mea m-a înțeles și îmi acceptă relația. Necătând la faptul că dânsa continuă să frecventeze adunarea și n-ar fi vrut ca cineva să afle de familia mea, ea ne iubește pe noi ambele și spune că are deja doi copii.

Aș vrea să vă spun – prețuiți pe fiecare om care vine în viața voastră, fiindcă venirea lui nu e la întâmplare, astfel Dumnezeu ne dă de înțeles ceva ce schimbă viața noastră spre bine. Principalul e să nu vă fie frică, eu știu că ești puternic și îți vei putea învinge frica, așa precum am putut-o face și eu.

Relatează istoria ta

Mă bucur să văd persoanele, cu care lucrez din comunitatea LGBT, să aibă îndrăzneală şi curajul să meargă în instanţele de judecată şi să-şi apere aceleaşi drepturi fireşti, pe care le au toţi ceilalţi, şi de care ei sunt privaţi

Avocată și Expertă în Drepturile Omului

Abonează-te

Abonează-te la Egali newsletter feed

Înscrie un scurt film pentru a susţine pe cei care necesită de sprijinul tău. Ajută şi pe alţii să accepte diversitatea. Înregistrează video

  • Vlad

    Chişinău

    Nici nu ştiu sigur de unde să încep, am multe de spus, încat aş putea devia în confuzii filozofice.