7 aliniate despre viaţa mea

andrei3
,
Nordul Republicii Moldova

Îmi sună alarma la telefonul mobil şi împreună cu vibratorul acestuia fac un sunet straniu şi iritant. Doar eu ştiu cât de mult urăsc melodia asta care mă trezeşte din lumea viselor. Sunt clipe când mi-ar plăcea să dispară toate alarmele şi să rămânem cu toţi blocaţi în visele noastre. Ar fi frumos: fiecare să-şi ducă la bun sfârşit fantasmele, ar domni peste tot un sentiment de împlinire şi pace. Din păcate nu e aşa, mă aşteaptă rutina zilnică, am făcut şi ieri aceleaşi lucruri şi astăzi trebuie să le repet din nou: baie, bucătărie, cafea, haine, transport, muncă apoi toate în sens invers. Şi de parcă n-ar fi de ajuns că trebuie să trec prin toate astea în fiecare zi, mai este ceva ce mă chinuie. În secţia de legume a magazinului de la colţul străzii mele, de unde îmi iau de obicei pâinea şi băcănia, au făcut angajări şi au adus personal nou. De vreo săptămână am observat asta – au dispărut nişte fete care erau de obicei acolo şi au venit câţiva băieţi în schimb.

Printre ei e unul care precis că se trage pe linie dreaptă de sânge cu Adonis, zeul grec al frumuseţii. Are nişte ochi albaştri în care te pierzi, un zâmbet clar şi trăsături proporţionale. De fiecare dată când îl văd îmi zic că băiatul acesta sigur nu merită să stea la împachetat ridiche, roşie şi gogoşari. De-aş fi eu cel care decide care şi ce trebuie să facă în viaţă, lui i-aş da ceva mai bun de făcut. Însă am simţit că lui îi place job-ul: o face uşor, fără efort, uneori mai zâmbeşte. Şi eu am început să cumpăr mai des legume. Oricum, peste tot se vorbeşte că fac bine, sunt pline de vitamine şi cu cât mai multe mănânci, cu atât cresc şansele că vei trăi mai mult.

Vei trăi mai mult...

Dacă în ţara asta media de viaţă e în jur de 75 de ani (66 pentru bărbaţi, ca să fiu mai exact), eu deja mi-am trăit o treime din aceştia. Au fost anii în care am descoperit şi am învăţat o mulţime de lucruri noi, am aflat ce pot şi ce nu pot face, mi s-a spus cum e cel mai bine să fac, m-am convins că realitatea e o tanti foarte dură şi că nu poţi avea tot ce îţi doreşti. Însă cel mai important lucru pe care l-am descoperit în toţi aceşti ani este că sunt deosebit, există ceva ce mă face să nu fiu ca restul. Am aflat acest lucru într-o zi la vestiarele şcolii, când m-am trezit cu un interes neortodox pentru băieţii care-şi schimbau hainele după lecţia de sport.

Am mai văzut aici pe site, printre băieţii care îşi spun povestea, repulsia lor pentru sport. Dintr-un oarecare motiv şi mie îmi displăcea să bat mingea şi să obosesc alergând, în şcoală aveam cele mai mici note la educaţia fizică, deşi nu prea îmi păsa. Iar pentru că la vestiar nu era lacăt şi trebuia să rămână cineva să păzească lucrurile pe durata lecţiilor, eu eram candidatul perfect. Eram un om fericit: nu eram forţat să alerg, nu aveam lipsă la obiect şi, în plus, mai trăgeam cu coada ochiului la colegii mei care fie intrau sau ieşeau din sala de sport şi îşi schimbau hainele. Şi mai mult îmi plăcea când aveam orele de sport împreună cu clasele mai mari, totul devenea mai palpitant. Băieţi din clasele a 11-a, a 12-a, cu vocile maturizate, unii aveau barbă şi mustăţi firave, alţii şi le rădeau, toţi cu picioare musculoase, acoperite cu păr. Deseori mă trezeam că ochii îmi urcau în sus de-a lungul picioarelor lor, cu o atracţie greu de stăpânit, furam priviri şi simţeam cum inima parcă dorea să îmi sară din piept. Dacă eram prins că mă uit la ei prea lung? Că le măsor picioarele de jos în sus şi nu mă pot abţine să nu mă uit la piepturile lor? Că îi admir? Probabil n-aş mai fi spălat de pe mine cuvântul cu litera „P” toată viaţa.

De atunci atracţia asta "nenaturală" pentru tot ce este masculin, tot ce e legat de bărbaţi, dorinţa asta de a fi alături de cineva care să îmi semene fizic a început să mă urmărească tot mai des. Şi e de neoprit. Acum, dintr-un joc de copii în vestiare şi din fantezii puerile, lucrurile au devenit mai serioase şi gluma se îngroaşă: pe de o parte sunt eu, care ştie ce ar vrea şi care îşi doreşte linişte şi siguranţă, iar pe de altă parte e societatea asta bolnavă în care am avut nenorocul să mă nasc, o societate care mă urăşte din start chiar dacă nu mă cunoaşte, care reacţionează violent atunci când i se spune că unii sunt diferiţi, o societate înfricoşată până la isterie de propriile iluzii şi temeri. 

Probabil că îmi ieşeam din minţi dacă nu era internetul... Cum altfel aş fi aflat că nu sunt singurul care e astfel? Aş fi trăit o decepţie toată viaţa. Anume online am cunoscut primii tineri ca şi mine cu care am vorbit despre aceasta, care mi-au insuflat încredere şi m-au ajutat să înţeleg că nu e totul chiar atât de trist cum pare.

Aşa că poate e mai bine că ceasurile deşteptătoare funcţionează mai departe, ne trezesc din visare la realitate de parcă ar spune: „Hai, curaj, înainte!” şi nu ne lasă să uităm că e o lume extraordinară în jur care aşteaptă să fie descoperită. Suntem cu toţii egali când vine vorba de fericire, cu toţii avem dreptul la ea. Sper ca în următoarele două treimi din viaţa mea să am parte de cât mai multă fericire şi acelaşi lucru vi-l doresc şi vouă. Iar pentru a ajunge cu bine la o aşa vârstă, nu uitaţi să mâncaţi verdeţuri! Eu imediat ce termin de scris acest articol la sigur voi merge să îmi mai iau unu-două kilograme de legume din magazinul de la colţul străzii mele :)

Relatează istoria ta

Este foarte corect să recunoşti faptul că eşti un om diferit de ceilalţi prin diferite aspecte, deşi eşti, ca şi ceilalţi, cetăţean al acestei ţări...

Director al Centrului de Resurse pentru Drepturile Omului (CReDO)

Abonează-te

Abonează-te la Egali newsletter feed

Înscrie un scurt film pentru a susţine pe cei care necesită de sprijinul tău. Ajută şi pe alţii să accepte diversitatea. Înregistrează video

  • Artiom

    Bălţi

    De fiecare dată, gătindu-mă a face un următor coming out (numai dacă faptul nu se întâmplă pe neaşteptate), de obicei elaborez toate combinaţiile c