Realitatea mea nereală

Olga
,
Chişinău

Ei, iată.... în sfârşit... Viaţa mea s-a împărţit în „până la” şi „după”... Eu m-am născut astăzi, în această zi ploioasă de toamnă. Însă ce a fost până la?..

Viaţa mea a fost ideală, chiar poate prea ideală – soţ ideal, fiu ideal, ei, şi, desigur, eu ideală, în proprie persoană. Toate astea eu le-am zidit în mintea mea ani lungi de zile, această viaţă, semănând cu ordinea zilelor în calendar. Cât de uşor mi-a fost să-i înşel pe toţi, pe alocuri chiar că am intrat în rol şi chiar mă admiram pe mine însumi. Însă cât de greu a fost totuşi să mă înşel pe mine însumi, să cunosc totul şi să mă îmbrâncesc pe mine însumi spre această „viaţă ideală”. Şi iată, în astfel de momente de autoconştientizare, eu, în mod neaşteptat, mă adânceam în lumea mea minusculă care încăpea într-un colţ de balcon şi anume acolo, făcându-mă ghem, eu deveneam sinceră cu mine însumi! Aici puteam să stau ore întregi consolându-mă cu faptul că eu totuşi ŞTIU.., să-mi amintesc acea primă dragoste, fetiţa, cu care eu stăteam într-un salon la spital, patul ei se afla alături şi noaptea eu o priveam cum dormea. Cât de grea şi neînţeleasă era această senzaţie, aşteptare a privirii, a atingerii şi, în acelaşi timp, cât de fermecătoare era această stare, voiam parcă să zburd.

Părinţii mei niciodată n-au avut îndoieli referitor la orientarea mea „corectă”. Manierele câteodată masculine din comportamentul meu mereu erau justificate de educaţie, părinţii fiindu-mi militari. Şi, în general, mereu m-am străduit să fiu cea mai bună şi prima în toate cele, în realitate, ascunzând după asta, imposibilitatea de a fi eu însumi.

Aşa că, astfel de zile în colţul balconului deveneau insuportabil din ce în ce mai multe, însă eu, ascunsă în mine însumi, aşteptam, mai rămâneam a fi jertfă şi până la nivelul vânătorului trebuia să mai cresc... Şi iată că fiul a crescut, eu am obţinut această multaşteptată independenţă de părinţi şi deja sigur stăteam pe-ale mele două, cu soţul era totul ok, pentru mine, desigur, primul meu coming-out a fost pentru el... Şi iată că sunt gata să păşesc, însă, cu toate astea, au mai trecut încă doi ani până când pentru mine a sosit „astăzi”.

Am sunat-o pe mama şi am rugat-o să vină, spunându-i că avem ceva de discutat. Am aşteptat-o, încercând să repet în minte declaraţia mea. Din start s-o şochez n-am vrut, pur şi simplu i-am spus că mă întorc la vechiul serviciu, prin urmare, plec, am pregătit terenul, cum s-ar spune, pentru noutatea principală. Şi aici discuţia s-a pornit „despre viaţă” şi eu cu totul m-am îndepărtat de obiectivul meu, deja m-am şi speriat că n-am s-o pot face. Însă mi-am luat aer în piept şi am spus că noutatea principală e încă înainte. Şi, desigur, ca un şantajist iscusit, am întrebat-o dacă mă iubeşte şi mă va iubi mereu? Mama s-a încordat, văzându-mi nehotărârea şi frica, mâinile şi buzele tremurânde şi, în general, imaginea mea cam bolnăvicioasă şi, cred, în acel moment, din cauza acestor simptome,  ea deja se aştepta să audă vreo frază de tipul: „Mama, eu sunt infectată cu HIV, eu mor”. N-a fost însă asta, totul a fost mult mai banal, şi eu am turnat-o ca pe frământătură de limbă, neprivind-o în ochi: „Mamă, sunt lesbiană!” şi m-am crispat, de parcă aşteptam că acuş se vor întoarce cerurile şi mă vor lovi tunete şi trăsnete sau, cel puţin, mama va scoate de undeva o bâtă ascunsă. Însă linişte, nici un foşnet, nici un cuvânt, doar bătăile inimii... Eu îndrăznesc a deschide ochii şi a prinde privirea ei, ce e acolo? Ea mă cuprinde şi mă întreabă: „Şi tu nu ştii cum să trăieşti cu aşa ceva?” „Nu” îi spun, „eu ştiu, pe mine mă interesează cum tu vei putea trăi ştiind că eu sunt astfel?”, la care ea zice: „E doar viaţa ta, iar pentru mine principalul e să fii sănătoasă şi fericită!” Ce fraze arhicunoscute, da? Posibil, dar în acele clipe aveam nevoie anume de această simplitate.

Mai apoi au urmat cuvintele că totuşi nu e cazul să stau pe aceste gânduri, totul încă se poate schimba şi, desigur, culmea la toate a fost nezdruncinata frază a tuturor femeilor heterosexuale că eu, pur şi simplu nu l-am întâlnit PE BĂRBATUL MEU ADEVĂRAT. Ei unde oare, în ce păduri sălbatice ale Braziliei, umblă acest BĂRBAT ADEVĂRAT,  cu tăbliţă pe piept care să indice despre faptul că-mi aparţine doar mie unica?

Şi totuşi, împiedicându-se-n cuvinte, m-a întrebat dacă am vreo femeie. I-am răspuns că iubesc şi sunt gata de dragul ei la multe, ea însă n-are nevoie de asta... Următoare a fost întrebarea pe care am înţeles-o doar mai apoi, cu explicaţii suplimentare. Întrebarea despre cum, în calitate de cine eu o iubesc ca femeie sau ca bărbat? Indignarea era gata să-mi irupă, doar sunt femeie şi intenţionez să rămân aşa în continuare şi sper că mai mult întrebări despre rolurile gender să nu mai apară.

În continuare, au urmat întrebări de tipul ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de femei, doar practic orice bărbat, dac-aş fi dorit, ar fi fost al meu (daaa, deja oricare bărbat ar fi fost al meu, dar până la asta se spunea că e doar unul destinat pentru mine, însă totuşi se dovedeşte că e foarte darnică natura-mamă cu mine, ea îmi dă cu nemiluita chiar bărbaţi adevăraţi, iar eu?, eh, eu...) Şi iată că tocmai trebuia să mă îndrăgostesc numaidecât de acea femeie, cea mai inaccesibilă de pe întregul glob pământesc. Mai mult despre ea n-a mai întrebat şi, după mine, a făcut concluzia că e o femeie căsătorită foarte heterosexuală cu o droaie de copii şi cu toate efectele însoţitoare ce recurg din această situaţie.

Şi în concluzie s-a spus iarăşi că viaţa mea îmi aparţine şi pot să fac cu ea ce vreau, îmi plac femeile, fie..., însă... undeva acolo..., nu alături şi pe-aproape ca vecinii să nu ne arate cu degetul, iată, chipurile, ce fiică ai, ca să nu aibă alţi oameni neînţelegători motiv să mă ofenseze sau să mă obijduiască pe mine sau pe noi.

Şi iată că mă decid să-i pun ultima întrebare: „Mamă, şi dacă totuşi mă decid să-mi creez o familie cu o femeie, tu te vei lepăda de mine sau vei înceta să comunici cu mine, îţi va fi ruşine în faţa oamenilor?”. Mai că am regretat că i-am pus această întrebare, fiindcă după expresia feţei era evident că în mine ceva ar putea să zboare, însă eu sunt femeie cu două facultăţi după spate, de aceea toate obiectele ascuţite-tăietoare-zburătoare au fost ascunse în prealabil. Mama a răspuns cu mânie ca nici să nu mă gândesc la aşa prostii. Mai apoi, când s-a mai răcorit, a spus că poate toate lucrurile se vor aranja, adică vor trece.

Ea a plecat spunându-mi că mă iubeşte şi că totul va fi bine. Eu tot umblam din ungher în ungher şi mă gândeam, a înţeles ea oare sau, pur şi simplu, s-a resemnat, şi oare s-a resemnat într-adevăr? Parcă discuţia a mers bine, eu , după cum şi-am fost, am rămas un copil drag. La ce mai poţi visa?... însă simţeam un anumit gol... Tare mi-a părut bine că n-au fost notaţii vis-a-vis de mine ca un exemplu prost pentru fiu meu. Deşi mama cunoaşte că fiul prezintă locul meu cel mai vulnerabil şi ar fi putut să pună sub accent acest subiect.
Înseamnă că e totul ok! Ştiu că mă aşteaptă înc-o încercare foarte importantă, după cum un om a numit-o – „refugierea geografică”, da, refugierea, dar deja nu de la sine, dar spre sine însăşi, spre cea adevărată... ce păcat că TU nu vei fi alături, deşi anume de susţinerea ta am nevoie acum... deşi, nu, TU întotdeauna eşti cu mine, în inima mea, în apusurile şi răsăriturile mele de soare şi, da, în visurile mele! Voi fugi eu oare? Mă voi strădui!

Şi deodată... sunet... mama... „Bunuţa mea, eu aici m-am gândit şi-am înţeles cât de greu ţi-a fost să te decizi să-mi povesteşti totul, scuză-mă pentru toate răspunsurile mele! (eu am înmărmurit de mirare, mai că înfigându-mă în receptorul telefonului)... niciodată, niciodată nu-mi va fi ruşine de faptul că eşti copilul meu şi las chiar în jurul meu toţi să cunoască că tu... mmm (ei nu poate ea deocamdată să pronunţe cuvântul „lesbiană”)..., că tu eşti „deosebită” (ooo...)... şi chiar dacă vei sta cu prietena ta într-un oraş cu mine, pe aceeaşi stradă, în aceeaşi casă, eu voi fi doar bucuroasă şi las să încerce cineva să spună măcar ceva...”

Tot... Cortina... Lacrimi... În acel moment am dorit iarăşi să devin copil mic şi, ca atunci, în copilărie, s-o cuprind de picioare şi să-mi lipesc faţa de genunchii ei. Pentru mine dragostea de mamă aşa şi a rămas nestrămutată!

Scumpii mei  OAMENI! Şi, în mod deosebit, voi, dragele mele FEMEI, mame şi fiice, înţelegeţi-vă şi protejaţi-vă reciproc!!!

Share your story

Newsletter

Subscribe to Egali newsletter feed
  • Alexandru

    Chişinău

    "Wow…
    Plăcut surprins, băieţi.

    Nu ştiu dacă româna mea îmi va permite sa mă expun la fel de frumos ca şi voi, însă voi încerca.