Pur și simplu, să fii tu însuți

GM
,
Chişinău

În rândurile care se aștern înaintea ta, stimate cititor, îți voi relata despre una din numeroasele istorii despre acceptarea de sine, e vorba chiar de povestea mea.
Crede-mă pe cuvânt, din experiență afirm că e important pentru oricare dintre noi cine n-am fi și ce n-am face. „Pur și simplu, să fii tu însuți” uneori e prea groaznic și ireversibil, de aceea unii fug de sine înșiși, fug cu lepădare de sine, uneori chiar foarte siguri de ceea ce fac, alteori din ultimile puteri. În cazul fiecăruia procesul are loc în mod diferit, dar ceea ce-i mai trist e că în unele cazuri pentru asta se consumă o viață întreagă.

Viața mea a început, ca și în cazul altora, grație unui coctail conținând un amestec din dragoste, întâmplare, scumpii și dragii mei părinți, mama și tatăl, nunta lor, natura omului, evoluția, tot ce există, etc. – nu mă voi adânci în detalii.
Mulți dintre părinți (și ai mei nu constituie o excepție), chiar când încă copilul n-a reușit să se nască, au așteptări excepționale în legătură cu dânsul.

Primul lucru e sexul viitorului copil, ei spun, spre exemplu, „voi avea neapărat un fiu și eu îl voi numi așa...” sau „eu voi avea fiică și noi vom fi cu ea prietene, nu așa cum a fost în cazul mamei mele”, etc. Deja nu mai vorbesc despre așteptările legate de faptul cine va deveni fiul meu, fiica mea, ce valori vor avea ei, cu ce se vor ocupa, ce profesie vor îmbrățișa și alte momente, și toate astea din cele mai bune intenții, desigur...

Nu, să nu credeți, aici nu-i nici pic de învinuire sau ceva de felul ăsta, toți noi ne naștem în familii, în care, cel puțin, există două viziuni asupra vieții cu sistemul lor de valori format în timp și generații, și, de regulă el, acest sistem, este mai mult sau mai puțin (în dependență de om) schimbat, însă moștenit totuși cu succes de la generațiile precedente. Dîn tot ce-i bine și important și frumos există totuși o bună parte de stereotipuri și convingeri, anumite atitudini preconcepute și alte informații deja „în stare gata”.

După cum am și menționat, părinții mei cu fac o excepție în acest sens, ei cu întreaga noastră familie așteptau un băiat, au cumpărat-legat-pregătit toate de culoare albastră-azurie, după cum și se cuvine pentru un băiat la noi în societate, însă, s-a născut o fetiță. Și încă un argument în favoarea faptului că nu trebuie să aștepți nimic de la nimeni, nici de la sine și nici de la situație. Lasă să meargă tot cu mersul său, cu rândul său...

Timpul trecea, eu creșteam și mă dezvoltam în măsura posibilităților existente, continuând aceeași linie a neamului meu. Totuși în loc de jocul cu păpușile, cu fetele, preferam compania băieților, fotbalul de curte, bicicletele, scheibordul, cățărarea pe copaci, spotrul, dansurile, desenul – totul ca de obicei, în două cuvinte – copilărie fericită. Absolut fără nici un fel de accent la faptul de ce sex e prietenul meu și fără nici un fel de necesitate de a mă identifica cumva conform caracteristicilor de gen.

Ceea ce-i mai interesant s-a început atunci când s-a încheiat perioada de copilărie, nu ştiu cum alţii, dar pentru mine e vorba de acel timp când începe maturizarea sexuală cu toate metamorfozele ei hormonale, când băieţii încep a scoate sunete bizare şi tot mai mult vocea lor sunând a bas, iar la fete încep să apară sânii. Voi menţiona că în cazul meu simptomele au decurs mai puţin vizibil, fiindcă, ca şi altădată, eram foarte prinsă, pe lângă lecţiile de la şcoală, cu antrenamente, competiţii, etc.

Atitudinea faţă de fete s-a schimbat însă, într-un anumit moment am înţeles că şi cu ele poate fi interesant. Cât mă ţin minte, mereu arătam destul de băieţeşte şi se mai întâmplau cazuri când, domnişoare tinere mă confundau cu un băiat, încercând astfel să cocheteze cu mine, faptul mă sinchisea şi mă făcea să roşesc. Voi recunoaşte, îmi plăcea asta. Deşi aveam sentimente contradictorii, care mă copleşeau şi parcă-mi „fugea pământul de sub picioare”.

Îmi amintesc cum pân în ultima instanță nu voiam să-mi recunosc mie însămi că îmi place pân-la nebunie o fată din clasele mari, cum în mod disperat căutam un motiv în plus s-o văd măcar pentru puțin timp măcar fugitiv, inventam motive pentru a merge în acea aripă a blocului de școală unde avea ea lecții, explicându-mi asta prin faptul că aș vrea foarte mult să prietenesc cu ea. Anume în întâlnirile pe scări, în torentul viu de adolescenți, odată privirile noastre s-au intersectat, pupilele ei s-au dilatat și fața i s-a îmbujorat, pe mine nu m-am văzut, dar țin minte clar că m-a amețit capul. Au fost și alte tipe, reprezentante ale aceluiași sex, dar foarte diferite care reușeau să trezească în mine „instinctul de vânător” și cât de greu îmi era să mă aflu în apropierea lor  din cauza sentimentelor stranii, neînțelese pentru mine, care mă inundau și cât de mult totuși îmi doream să fiu alături de ele. Timpul se scugea, obiectele admirației mele se rânduiau unul după altul, rar se întâmpla când îndrăzneam să intru în vorbă cu vreo domnișoară, toate sentimentele care mă încercau fierbeau în mine undeva adânc și nu numai că n-aș fi putut să spun cuiva despre ceea ce se face în interiorul meu, ci și mie însămi nu puteam să-mi recunosc adevărul, cumva nu-mi reușea și gata.

Există o mulțime de modalități pentru „a fugi de tine însuți”, a tăinui de tine însuți propriile gânduri. Eu am încercat câteva dintre ele. De ce se întâmplă așa ceva? Noi toți suntem oameni foarte diferiți, cred că motive există o sumedenie. Cu siguranță, fiecare le are pe ale sale, însă pe toți îi unește ca un fir roșu o singură cauză – frica. A-ți recunoaște uneori anumite lucruri e strașnic. Cum mai apoi să trăiești cu asta? O responsabilitate așa mare se năvălește asupra ta!!! Cum s-ar putea să-ți recunoști ție însuți că nu ești atât de magnific, ideal, bun, etc., când în tine iată ce-i. Cum să coexiști cu această calitate, cum urmează să procedezi, cu atât mai mult când în jur poți auzi că asta-i ceva oribil, „în nici un fel de măsuri”, o perversitate rușinoasă, un păcat de moarte, pedeapsă în sine, boală. Fără să vrei, devii un marginal.

După cum am și spus, am încercat mai multe modalități de a fugi de mine însumi:
Mijloace care influențează conștiința – droguri și preparate medicamentoase, alcoolul. Părinților mei, dragilor și scumpilor mei părinți, în această perioadă, cred eu, le-a fost cu mult mai dificil, decât mie însămi. Religia – sectele, post și rugăciuni, alungarea dracilor, autoflagelarea și autoumilirea, aprofundarea într-o anumită activitate, lucrul până la istovirea totală, tentative de suicid – toate s-au rânduit în viețile noastre.
Perioada de recunoaștere, care s-a întins pe parcursul unor ani buni, doar cu unele sclipiri de sentimente care urmau a fi imediat inhibate în interior și evitate cu orice preț... acum amintirile acestor clipe îmi provoacă zâmbet, a fost mult prea deloc simplă.

Spre sfârșitul aflării mele în școală  a apărut o persoană căreia îi sunt foarte recunoscătoare, ea m-a ajutat să văd și să recunosc în sine ceea ce eu cu atâta stăruință încercam să ascund de mine însumi, în primul rând. Dânsa a început a manifesta interes față de mine, și nu e vorba de un interes care poate fi urmărit în cazul unei profesoare către un elev preferat. Vedeam clar asta în modul cum mă privea, în reacțiile sale, în acțiunile ei și chiar în cuvinte, căci i s-au rupt de pe buze odată câteva fraze cu sens adânc. Cu siguranță că ea vedea în mine această luptă internă și pe lângă simpatia și atracția pe care o simțea față de persoana mea (pe care le observam nu numai eu, ci și colegii mei de clasă), dânsa mai și căuta modalități de a vorbi cu mine fără martori, mă lăs să fac ordine în cabinetul ei după lecții, mă chema la lecții suplimentare individuale la disciplina pe care o preda și cum mai doream eu să rămân, însă această frică, frică de neînvins... niciodată n-am mai rămas, fugeam, inventam pretexte pentru a pleca, tot ce doriți, și plecam.

Într-o bună zi totuși mi-am recunoscut mie însămi că dânsa îmi place foarte mult, dar nimic mai mult, nu mi-a ajuns curaj nici măcar să discut cu ea între patru ochi.
Mai apoi, a apărut o domnișoară care s-a dovedit a fi mai curajoasă decât mine. Ea și a pus „punctul pe „i”, a fost totodată și minunat și oribil. Un an de zile, pur și simplu, am comunicat, în viață n-am avut un om mai apropiat, eu o adoram, o admiram, îi era bine cu mine. Totul era foarte simplu și minunat în afară de momentele când ea întâmplător sau intenționat se atingea de mine, eram gată să intru în pământ de rușine numai să nu roșesc din nou, să nu mă bâlbâi, căci erau niște reacții necontrolate care puteau distruge totul la naiba, o puteau speria, îi puteau provoca repulsie! Eram foarte prietenoase, petreceam mult timp împreună, mai exact spus, erau foarte rare momentele când nu eram împreună. Eu îi spuneam că n-am secrete de ea, în afară de unul pe care nu i-l pot spune, fiindcă așa va fi mai bine pentru toți, însă ea a și hotărât cu orice preț să-l afle și odată chiar m-a adus până la lacrimi, învinuindu-mă de lipsă de încredere.

Noi rămâneam una la alta să înnoptăm. Dormeam în paturi diferite. Odată dânsa a hotărânt să se culce la podea împreună cu mine, deja nu mai țin minte ce a servit ca pretext, patul incomod, un vis urât...
Eu am cuprins-o, mai că ieșindu-mi din minți de fericire, așa am dormit împreună până dimineață.
Noaptea următoare, ea, fără vreo preîntâmpinare, s-a furișat sub plapuma mea, mai apoi s-a întors la mine și a început a mă săruta... tot săruta, eu am început s-o sărut la fel...

Când a început a răsări soarele, i-am recunoscut c-o iubesc și nu numai ca pe o prietenă și că ăsta a fost „marele meu secret”, ea a râs. Noi am mai fost împreună încă doi ani, deja nu pur și simplu ca simple prietene. Ne cunoșteam tot mai mult, deveneam tot mai apropiate. Mai apoi, dânsa a dorit să cunoască și alți oameni...

Iar eu a trebuit s-o uit și, de asemenea, să cunosc pe alții, mulți, diferiți, să mă cunosc pe mine prin acești oameni și să-mi accept calitățile mele bune și rele, să învăț a trăi în această lume în pace cu sine însămi, să învăț să mă ascund pe mine de alții și să mă deschid în fața cuiva. Să mă recunosc pe mine însămi... așa precum sunt.

Parcă voiam să le vorbesc părinților despre orientarea mea sexuală, dar totuși mă gândeam că cel mai bine în cazul meu ar fi să plec din oraș undeva mai departe, pentru a trăi cum doresc eu, pentru a nu-i întrista cu faptul că nu-s așa cum sunt mulți alți copii ai părinților lor. Odată am auzit de la tata o frază de tipul: „am și fiu, și fiică într-un singur om” și că asta-i place. Mereu am avut senzația că ei își dau seama ce se întâmplă cu mine, că dânșii cunosc despre homosexualitatea mea, dar să discutăm deschis despre asta nicidecum nu ne reușea. Chiar nu demult eu m-am destăinuit mamei, reacția ei a fost chiar mai bună decât mă așteptam, ea mi-a zis că mereu a știut despre asta și că prețuiește foarte mult faptul că, în sfârșit,  eu însămi i-am vorbit despre asta. Iar tatăl mi-a zis că mă iubește așa cum sunt, sora deja cunoștea asta de mai mult timp. Oamenii mei dragi și apropiați m-au înțeles și m-au acceptat, asta-i foarte important.

Acuma sunt fericită, am un om drag alături, ea e minunată, ea e încântătoare, o iubesc, dânsa e jumătatea mea. Știu că va citi aceste rânduri, aș vrea să-i exprim întreaga recunoștință pentru faptul că există, pentru că mă ajută să mă cunosc și să mă accept pe mine însumi, pentru că relația cu ea reprezintă o experiență irepetabilă, unică în felul său. Fiecare zi e o nouă zi cu noi evenimente și oameni, cu noi situații prin care trecem împreună, prin care putem afla ceva nou despre cei din jurul nostru și despre noi înșine. Și dacă nu te-ai lenevi și ai fi atent și deschis, încercând să înțelegi... cred c-ai avea ce împărtăși și altora.

Share your story

Newsletter

Subscribe to Egali newsletter feed

Tell how you realized your difference, what problems you faced, and who knows about your identity.Share your story

  • Lindsey

    Chisinau

    When I arrived in Chişinău, I was naturally terrified by the state of the roads and the recklessness of the taxi driver as well as being amazed at