Am trăit un coşmar, dar am învins prin dragoste!

Anjelika
,
Chişinău

N-aș putea afirma că am conștientizat propria-mi orientare sexuală din fragedă copilărie. Am crescut ca cel mai obișnuit copil, mă îndrăgosteam de băieți, fiindcă toate fetele se îndrăgosteau de băieți, fiindcă așa trebuia să fie.

Eu nici măcar n-aș putea afirma că din copilărie au fost momente când am simțit ceva pentru fete, fiindcă ceea ce simțeam pentru ele numeam prietenie și mă mândream de faptul că pot astfel prieteni, fiind capabilă de sacrificiu și devotament pentru o prietenă dragă. Desigur, am avut multe prietene, cu unele mă împăcam mai bine, cu altele relativ bine, ca și în cazul oricărei fete.

Când am ajuns la vârsta adolescenței și a început maturizarea sexuală, am început a observa că îmi plac fetele de un anumit tip. Și anume cele care insuflau putere (nu neapărat din punct de vedere fizic), cu ținută sport, îndrăznețe, purtând un stil unisex al vestimentației și părul tuns scurt. O așa domnișoară era trenerul meu de carate, care, pur și simplu, se apropiase de mine în stradă și mă invitase în secția sa. Aș fi putut eu s-o refuz? Am început a frecventa antrenamentele respective, admirându-mi antrenorul. Mai apoi, s-a întâmplat să mă îmbolnăvesc și, lipsind mai bine de o lună de la antrenamente, mai apoi nu m-am mai întors.

S-a întâmplat în acel timp să comunic mai mult cu băieții, ei se îndrăgosteau de mine, eu tot mă îndrăgosteam..., toate derulau după scenariul care se întâmplă, de regulă, oricărei fete la 16 ani. Aveam mulți prieteni și unul din ei îmi era mai apropiat, comunicam și petreceam mult timp împreună. Îmi era vesel și bine cu el. Mai apoi, când am aflat că mă iubește, mi-am zis... de ce nu? Și i-am spus că nu-s împotrivă să începem o relație serioasă. El a și devenit primul și unicul bărbat în viața mea. Îi permiteam să mă iubească și mă lega de el un sentiment de prietenie. Se poate spune chiar că îl iubeam, însă... atracție sexuală nu simțeam, mai bine zis nu a fost ceea ce a apărut mai târziu, după mai mulți ani, față de fete.

A trecut însă mult timp, până când viața mea s-a schimbat într-un mod atât de radical. Această perioadă însă a fost cât se poate de fireasăcă și tipică pentru multe femei, a urmat graviditatea, căsătoria și mai mulți ani de viață într-o căsnicie, în fond, nefericită, fiindcă nu poți fi fericită alături de un om căruia nu-i poți oferi ceea de ce el are nevoie în relație și, respectiv, nu primești ceea de ce ai tu nevoie. N-aș vrea să vorbesc prea mult despre această perioadă din viața mea, fiindcă e absolut neinteresantă și banală. Există însă doar un singur plus, care n-a lăsat să treacă fără sens acești ani ai vieții mele. E vorba de fiul meu pe care-l iubesc nespus de mult și de care sunt mândră. E tot ce aș vrea să păstrez de la acest fragment pustiu (în toate celelalte sensuri) al vieții mele.

Viaţa mea totuşi s-a umplut de fericire şi sens şi asta s-a întâmplat atunci când am întâlnit o domnişoară care m-a frapat. Într-atât de mult simţeam că viaţa mea prinde un nou început! Acum ştiu cine sunt, ştiu ce-mi doresc, am înţeles ce nu-mi ajungea şi de ce viaţa mea până în acel moment a fost atât de nesemnificativă şi inconfortabilă. M-am cunoscut pe mine însumi! Am auzit multe istorii despre suferinţele provenite din conştientizarea propriei homosexualităţi în cazul altor oameni, despre cât de dificil ajungeau să-şi accepte propria lor sexualitate. Personal cu mine a fost cu totul altfel. Voiam să zbor, voiam să trăiesc, voiam... Convinsă de faptul că în afară de mine în oraşul meu natal nu mai există alte lesbiene, am început a comunica pe pe forum-urile şi chat-urile ruseşti unde puteam găsi domnişoare care ar fi putut să-mi trezească interesul. Astfel am şi făcut cunoştinţă cu acea care m-a cucerit, cu acea care urma să-mi schimbe întreaga viaţă.

Nu sunt persoana care să trăiască o viaţă dedublată, să se cifreze şi să se ascundă. M-am deprins mereu să fiu deschisă şi cinstită cu mine însumi şi cu persoanele mele apropiate. Înţelegeam perfect că mărturisirile mele nu vor produce încântare ş admiraţie şi nici măcar nu aşteptam înţelegere din partea lor, însă... eu, de asemenea, nu m-am aşteptat la ceea ce a urmat. Luni întregi de coşmar, pe care la început le trăiam de una singură, iar, mai apoi, împreună cu domnişoara inimii mele, care a lăsat toate baltă, universitatea, casa, prietenii, oraşul său natal, ţara sa şi a venit la mine. Fiecare zi împreună era ca ultima, în fiecare zi noi înţelegeam că astăzi putem fi despărţite. Mama mea, soţul meu, cu care am şi iniţiat procesul de divorţ, până atunci abia de se tolerau unul pe altul, însă din acele momente s-au unit în „războiul sfânt” al lor pentru a mă „salva” de această năpastă, de „rătăcirea” care a pus stăpânire pe mine. Şi, la război e ca la război, ei au procedat sută la sută după cum zice acest aforism francez. Totul ce s-a putut face împotriva aflării noastre împreună, totul s-a şi făcut.

Sectorul de poliţie – bravii colaboratori au decis „să ajute omul să-şi întoarcă soţia şi s-o petreacă din ţară pe lesbiana ceea, care a venit să-i distrugă familia”. În aceste condiţii nimeni n-a încercat măcar să se intereseze care ar fi doleanţele mele. Pur şi simplu, cineva a hotărât că are dreptul să-mi influenţeze viaţa, reieşind din propriile concepţii şi principii. Eram oprite în stradă de fiecare dată când nimeream în văzul lor, ni se solicitau actele, eram somate să mergem la sectorul de poliţie. Acolo încercau să ne vâre minţile în cap convingându-ne sau ameninţându-ne şi chiar... propunându-ne „ajutor masculin”.

Oficiul de pașapoarte - șeful a decis s-o ajute pe biata femeie să păstreze familia fiicii sale și a refuzat să înregistreze pentru trei luni pe domnișoara mea. El a chemat-o în biroul său și cu niște ofense ieșite din comun i-a aruncat în față pașaportul, declarându-i pe un ton ridicat că în țara noastră ,,nu le e locul lesbienelor”. La momentul actual deja știu cine ar putea să-mi răspundă clar la întrebarea cui le e locul în țara asta și cui nu...

Chiar și învățătoarea din școala în care învăța fiul meu, a intrat în această luptă inegală cu păcatul. Pentru a evita presiunea psihologică din partea fanaticului religios în persoana dirigintei, am fost nevoită să transfer copilul în altă școală. Mai apoi, în luptă s-au avântat rudele, care ne amenințau că vor veni și ne vor zmulge tot părul din cap mie și prietenei mele. Au și venit, dar s-au ciocnit de un așa puternic perede de convingere și îndârjire din partea mea, încât au înlemnit și au lăsat mâinile în jos.

Soţul scrântit al unei prietene, care a hotărât să arunce problemele relaţiilor sale de familie pe contul orientării mele sexuale, învinuindu-mă de faptul că eu am o influenţă nefastă asupra soţiei şi fiicii sale. Acest bărbat care nu demult aşa de mult mă admira şi aşa ţinea la mine practic a devenit fiară, aflând despre un detaliu, practic, al vieţii mele – orientarea mea sexuală, care nici măcar nu mă caracterizează ca şi personalitate, ca om.

Poliţia migraţională a organizat o veritabilă urmărire după domnişoara mea.
Se poate îndelung povesti despre toate întâmplările şi barierele pe care a trebuit să le trecem doar pentru a fi împreună. Privind în urmă, rămân uimită cum de am putut rezista şi am răbdat toate aceste atacuri, opunându-ne lor? Răspunsul poate fi doar unul singur, doar dragostea poate fi acel izvor nesecat din care poţi sorbi puteri şi tărie la nesfârşit.

Deşi nu numai dragostea ne-a servit ca sursă nesecată de putere interioară. Au fost şi prieteni care ne-au ajutat şi susţinut. Aceştia au şi fost cei mai adevăraţi prieteni, care la nevoie se cunosc. Şi încă, de partea noastră au fost toate puterile cosmosului care au stat zid pentru dragostea noastră. Mereu întâlneam oameni care ne ajutau, ei parcă apăreau cu o anumită misiune în viaţa noastră şi, îndeplinind-o, pur şi simplu dispăreau. Astfel am aflat despre existenţa organizaţiei care se luptă pentru drepturile LGBT cu denumirea „GENDERDOC-M”. Îmi amintesc de momentul când prima dată i-am păşit pragul. A fost o aşa uşurare pentru noi, căci aveam clara certitudine că am dat, în sfârşit, de oamenii care ne sunt prieteni, care ne vor ajuta în toate problemele. Trei ore în şir au stat colaboratorii organizaţiei cu noi şi ne-au ascultat istoria cu ochii larg deschişi de uimire, neîndrăznind să ne întrerupă, necătând la faptul că ziua de muncă se încheiase de mai mult timp. A fost chemat imediat juristul care ne-a dat recomandări clare cum să acţionăm în continuare.

Momentul cel mai important a fost promisiunea de a mă ajuta la judecată să-mi reîntorc copilul, de care voiau să mă lipsească mama mea şi fostul meu soţ în procesul de divorţ. Astfel a şi început o fâşie luminoasă în viaţa noastră, drepturile noastre au început a fi respectate, au fost pedepsiţi poliţiştii care ne-au persecutat, doi au fost chiar concediaţi. La proces, deşi s-a vorbit deschis despre orientarea mea sexuală, s-a recunoscut faptul că băiatului îi va fi mai bine cu mine. Mama mea, mai apoi, a început a face paşi spre întâmpinare şi conciliere în familie. Fostul meu soţ a dispărut pentru totdeauna din viaţa mea. Acum eu îmi trăiesc propria viaţă cu adevărat, sunt fericită, sunt înconjurată de oamenii şi prietenii dragi. Fiul meu mă înţelege perfect şi, ce-i mai important, el, de asemenea, e fericit. Dacă m-ar întreba cineva de aş putea să trec prin tot acest coşmar înc-odată, fără ezitare aş răspunde „DA”. Consider că nu am plătit totuşi un preţ atât de mare pentru fericirea şi posibilitatea de a fi eu însumi.

Share your story

Newsletter

Subscribe to Egali newsletter feed

You can make a monetary donation. It will cover expenses related to the maintenance of website.Donation

  • Olga

    Chişinău

    Ei, iată.... în sfârşit... Viaţa mea s-a împărţit în „până la” şi „după”... Eu m-am născut astăzi, în această zi ploioasă de toamnă.